Există momente în care o comunitate își arată adevăratul caracter nu atunci când aplaudă succesul, ci atunci când reacționează la cădere.
În ultimele ore, numele lui Radu Moldovan a fost rostit mai ales în cheia perchezițiilor, a suspiciunilor și a scandalului. Este firesc ca o anchetă să producă interes public.Este firesc ca instituțiile statului să-și facă treaba. Este firesc ca presa să relateze.
Dar nu este firesc ca, dintr-odată, să ne prefacem că ultimii ani nu au existat.Pentru că adevărul incomod este acesta: județul Bistrița-Năsăud nu s-a schimbat singur. Nu s-au făcut singure investițiile din sănătate. Nu s-au împins singure proiectele mari de infrastructură. Nu s-au urnit singure administrația, drumurile, proiectele de dezvoltare și investițiile care au schimbat, în bine, fața județului. Aceste lucruri au avut în spate oameni, decizii, presiune administrativă, asumare și continuitate.Poți să-l placi pe Radu Moldovan sau nu. Poți să-i aprobi stilul sau să-l respingi. Poți să-l critici politic cât vrei. Dar nu poți, dacă ești de bună-credință, să ștergi cu buretele faptul că a fost, pentru foarte mult timp, unul dintre oamenii care au contat decisiv în administrarea județului.Aici este, de fapt, problema noastră de fond: memoria comunității. Când lucrurile merg, ne obișnuim repede cu ele. Când apare o criză, uităm și mai repede cine a tras, cine a construit, cine a dus greul și cine a ținut instituții întregi în mișcare.
Dintr-odată, nu mai există bilanț, nu mai există context, nu mai există nimic. Există doar foamea de spectacol.Iar foamea de spectacol naște cel mai urât reflex public: condamnarea înaintea adevărului. În România, percheziția este pentru mulți echivalentă cu sentința. Suspiciunea devine, instant, vinovăție. Zvonul ține loc de probă. Iar oamenii care ieri tăceau, azi se reped să muște. Nu din principiu. Nu din dragoste pentru justiție. Ci din acel instinct vechi și trist de a se hrăni din căderea celui pe care nu l-au putut învinge altfel.Să fim foarte clari: ancheta trebuie să meargă până la capăt. Dacă există vinovății, ele trebuie dovedite și sancționate. Nimeni nu trebuie pus deasupra legii. Dar tocmai pentru că vorbim despre lege, trebuie să păstrăm și cealaltă jumătate a adevărului: între anchetă și condamnare există o diferență esențială.
Iar între un om aflat sub suspiciune și bilanțul unei vieți publice există, de asemenea, o diferență pe care doar cei necinstiți intelectual o ignoră.Problema nu este că instituțiile verifică. Problema este cât de repede se activează plutonul moralizatorilor de serviciu. Oameni care nu au ridicat o cărămidă pentru județ, nu au adus un proiect, nu au condus nimic, nu au răspuns pentru nimic, dar sunt mereu gata să dea sentințe, să împartă etichete și să se bucure de sânge.
O comunitate matură nu funcționează așa. O comunitate matură nu idolatrizează, dar nici nu execută simbolic înainte de verdict. Nu uită binele doar pentru că răul este, temporar, mai zgomotos. Nu confundă ancheta cu adevărul final. Și nu-și transformă memoria colectivă într-un instrument de răzbunare.Poate că exact asta ar trebui să învățăm din zilele acestea: să nu fim orbi nici în admirație, nici în ură.
Să lăsăm justiția să vorbească prin probe. Să lăsăm procurorii să caute probe și instanțele să dea verdicte. Dar până atunci, ar fi decent să ne purtăm ca oameni, nu ca o galerie însetată de execuții publice.
Pentru că numai comunitățile slabe își aruncă la gunoi tot trecutul în clipa în care apare primul miros de scandal. Comunitățile puternice știu să țină în balanță și faptele, și oamenii, și timpul. Restul e doar rumoare, răutate și oportunism.